Operațiunile de leasing și societățile de leasing sunt reglementate prin Ordonanța nr. 51/997, ultima sa modificare fiind făcută prin Legea 83/2021.
În ceea ce privește părțile, contractul de leasing are ca părți, pe de o parte, locatorul/finanțatorul (o societate de leasing, persoană juridică română sau străină, iar de cealaltă parte, locatarul/utilizatorul (poate fi orice persoană).
În această operațiune, locatorul/finanțatorul transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun al cărui proprietar este, către locatar/utilizator, în schimbul unei plăți periodice denumită rată de leasing. La finalul perioadei de leasing, locatorul/finanțatorul este obligat să-i respecte locatarului/utilizatorului dreptul de opțiune privind cumpărarea bunului, prelungirea contractului sau încetarea raporturilor contractuale. Obiectul contractului de leasing nu este altceva decât bunul pe care locatarul/utilizatorul dorește să-l folosească pe perioada contractuală.
Astfel cum este întâlnit și în viața cotidiană, inițiativa încheierii unui contract de leasing o are locatarul/utilizatorul. Acesta, are obligația conform legii, de a-i înainta finanțatorului o cerere fermă în care va descrie/preciza/detalia bunul care va constitui obiectul contractului de leasing.
În continuare, tot legea arată că, pentru a fi considerat valabil, contractul de leasing trebuie să fie încheiat în formă scrisă. De asemenea, fără a le mai enumera, legiuitorul a impus o serie de clauze contractuale obligatorii, astfel cum sunt arătate în cuprinsul art. 6, 9, 10 etc., părțile având posibilitatea de a mai adăuga și altele, dar care să nu contravină legii.
Ulterior, părțile trebuie să stabilească în mod clar dacă contractul pe care urmează a și-l însuși va fi un contract de leasing financiar sau un contract leasing operațional. Această chestiune este impusă de legiuitor, conform dispozițiilor art. 6.
Interpretând per ansamblu Ordonanța nr. 51/1997, observăm că diferența dintre cele două tipuri de contract este reprezentat de faptul că doar prin intermediul contractului de leasing financiar locatarul/utilizatorul poate deveni proprietar al bunului ce face obiectul contractului de leasing. Mai mult decât atât, în cazul leasingului financiar, rata de leasing o reprezintă cota-parte din valoarea de intrare a bunului și dobânda de leasing, care se stabilește pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părților, iar în cazul leasingului operațional, rata de leasing reprezintă pur și simplu chiria pentru folosința bunului, stabilită conform voinței părților. Pe scurt, în cazul locatarului/utilizatorului, contractul de leasing financiar dă naștere unor obligații mult mai oneroase (rata de leasing plus dobânzi).
Subliniem faptul că locatarul/utilizatorul poate ceda folosința bunului către un alt locatar/utilizator, denumit locatar/utilizator final. Reținem totuși că o astfel de operațiune, pentru a fi valabilă din punct de vedere juridic, implică neapărat acordul prealabil scris al locatorului/finanțatorului.
Deși în viața de zi cu zi suntem familiarizați doar cu contractele de leasing ce au ca obiect bunurile mobile, în general autoturisme, legea prevede că un contract de leasing poate avea ca obiect și bunuri imobile prin natura lor sau care devin imobile prin destinație. Precizăm că în această situație, contractele de leasing vor fi înscrise obligatoriu în cartea funciară.
Un aspect interesant îl reprezintă faptul că un contract de leasing (împreună cu garanțiile reale și personale ce-l însoțesc), reprezintă titlu executoriu, în afara de cazul în care locatarul/utilizatorul este un consumator (pentru considerentele privind clauzele abuzive). Tot în situația în care locatarul/utilizatorul este un consumator, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing doar dacă consumatorul nu acoperă rata de leasing timp de 3 luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing.
O altă chestiune interesantă, ce vine în ajutorul locatarului/utilizatorului, chiar legea, în mod expres, prevede faptul că locatarul/utilizatorul beneficiază de drept de acțiune directă împotriva furnizorului bunului în cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea, asistența tehnică, service-ul necesar în perioada de garanție şi postgaranţie, locatorul/finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere. Amintim că până la finalizarea contractului de leasing financiar proprietarul bunului este locatorul/finanțatorul, iar locatarul/utilizatorul are doar dreptul de folosință al acestuia. Prin urmare, cel ce se bucură de utilitatea obiectului contractului de leasing este locatarul/utilizatorul. Așadar, el este în măsură de a reclama și, implicit a acționa în judecată furnizorul bunului atunci când acesta, spre exemplu, nu funcționează conform specificațiilor sau potrivit scopului pentru care este creat. Această prevedere normativă își regăsește utilitatea, întrucât, în cadrul contractului de leasing furnizorul nu este parte, iar pentru a evita o eventuală pasivitatea locatorului/finanțatorului în cazul în care locatarul/utilizatorul reclamă deficiențe/probleme etc. privind livrarea, calitatea, asistența tehnică, service-ul necesar în perioada de garanție şi postgaranţie privind bunurile, legiuitorul i-a oferit acestuia o facilitatea în ceea ce privește reparația eventualelor prejudicii suferite. Totodată, legea îi mai oferă locatarului/utilizatorului, deși nu este proprietar al bunului pe perioada contractuală, dreptul de a exercita acțiunile posesorii față de terți.
În fine, în ceea ce privește societățile de leasing, legea condiționează ca o astfel de societate să fie înființată potrivit Legii nr. 31/1990, să aibă ca obiect de activitate desfășurarea operațiunilor de leasing și să aibă un capital minim, subscris și vărsat integral în numerar, la înființare, în valoare de 200.000 euro (echivalentul în lei).
