Alienarea parentală este totalitatea acțiunilor unui părinte prin care îndepărtează copilul de celălalt părinte prin diverse metode și instrumente. În timp are loc o izolare totală de acel părinte și se naște o indiferență sau chiar o aversiune a copilului față de părintele denigrat. Îndepărtarea copilului de celălalt părinte are loc prin manipulări psihologice prin care se denigrează celălalt părinte, sub diverse pretexte.
Pandemia a devenit un astfel de pretext. Pentru părinții care au intrat în pandemie în stare de conflict, lucrurile nu au stat deloc bine ulterior. Pe durata stării de urgență unele cauze judecate au fost cele privitoare la măsuri provizorii privind exercitarea drepturilor părintești. Astfel de ordonanțe președințiale au fost emise de instanțe în mod urgent, pentru a regla modalitatea părinților de a se raporta la copil. Unii părinți nu au făcut aceste demersuri judiciare, încercând să soluționeze aceste dispute în mod amiabil, apelând la bună-voința celuilalt.
Sub pretextul securității și protejării sănătății copilului, acesta a fost izolat de părintele care avea drept de vizită sau dreptul de prelua copilul. Sub pretextul posibilei infectări cu coronavirusul, unii părinți au considerat, cu de la sine putere, că este mai sănătos pentru copil să nu se vadă cu mama sau cu tata pe perioada pandemiei. Astfel că, în mod cu totul abuziv, unii părinți, deși erau la fel de expuși (mergând la serviciu și interferând cu diverse persoane), au blocat accesul copilului la celălalt părinte.
Prin acest lucru au lezat în mod vădit atât dreptul părintelui care nu și-a mai putut vedea și îmbrățișa copilul, cât și dreptul copilului de a-și vedea și îmbrățișa părintele. Unii au mers mai departe și au blocat chiar și comunicarea cu celălalt părinte, în sensul că nu au permis legături video-telefonice între copil și părinte și nu au comunicat nici un amănunt despre viața și rutina copilului. În acest context, părintele a fost lipsit în mod cu totul și cu totul dureros nu numai de accesul la copil ci și de minime informații privind starea sa.
Unii părinți care s-au văzut blocați și puși fără să vrea în fața acestei situații au apelat la executorul judecătoresc și/sau la organele de poliție pentru a avea acces la copil. Au reușit acest lucru părinții divorțați/despărțiți care au un titlu executoriu în acest sens: o convenție notarială ori o hotărâre judecătorească. Fără un astfel de document, executorul judecătoresc nu are nici o atribuție iar poliția are competențe foarte limitate.
Totuși situația este de o gravitate ieșită din comun și este foarte des întâlnită. Grav este că, prin aceste acțiuni negative ale părintelui de rea-credință, sunt afectate atât drepturile și interesele copilului cât și drepturile și interesele celuilalt părinte. Acest lucru se întâmplă deși, conform Legii 272/2004 privind protecția copilului, părintele la care copilul locuiește are obligația de a sprijini menținerea relațiilor personale ale copilului cu celălalt părinte. Pentru unii părinți obligația aceasta este doar un text sec.
Conform aceleași legi indicate mai sus, drepturile copilului sunt, printre altele, cel de a putea comunica cu părintele cu care nu locuiește și de a menține contacte directe cu acesta, de a avea cea mai bună viață de familie, de a avea parte de căldura ambilor părinți. Drepturile părintelui care nu locuiește cu copilul, sunt, printre altele, dreptul de a comunica cu copilul, de a menține contacte directe cu acesta, de a i se transmite de către celălalt părinte la care locuiește copilul a unor informații referitoare la copil, inclusiv materiale foto-video recente, evaluări medicale sau școlare. Pe perioada stării de urgență aceste drepturi au fost lezate în mod nejustificat și nelegitim de unii părinți.
În aceste situații părintele denigrat și lezat are două opțiuni:
- fie inițiază un proces privind exercitarea autorității părintești în care solicită instanței să reconfigureze modul de exercitare a drepturilor și obligațiilor părintești ale fiecărui părinte; se poate cere deci obținerea custodiei copilului (dacă nu există nici o convenție notarială și nici o hotărâre judecătorească privind aceste aspecte) ori modificarea condițiilor custodiei stabilite la un moment dat, condiții care s-au schimbat și necesită o rediscutare a lor (dacă există o convenție notarială sau o hotărâre judecătorească dar care au devenit inaplicabile ori evoluția relațiilor parentale necesită stabilirea unui nou cadru/plan parental),
- fie – dacă totuși i se permite un minim acces la copil – cere serviciului public de asistență socială sau, după caz, persoanelor cu atribuții de asistență socială în circumscripția căruia se află locuința copilului, să monitorizeze relațiile personale cu copilul pentru o durată de până la 6 luni.
În toate cazurile măsurile judiciare, procesele, executările silite, intervenția asistenților sociali, a consilierilor în probleme de familie, apelul la organele de poliție, la avocați, la mediatori, nu sunt decât instrumente de protecție a drepturilor legale. Aceste proceduri nu redau consistența vieții de familie, ci doar creează cadrul pentru o astfel de viață. În aceste cazuri, înțelegerea dintre părinți este singura care poate da consistență vieții de familie. Colaborarea și cooperarea părinților sunt cele mai productive metode în astfel de situații. Dialogul este mereu un început bun. Dacă dialogul direct nu este productiv ori nu poate avea loc datorită blocării canalelor de comunicare, medierea familială este o soluție. Negocierea alături de avocați este iarăși o soluție.
Orice formă de dialog este o soluție în aceste situații. Tot ce este necesar este un prim pas, fie el cât de mic, spre dialog și spre viitor. Fără dialog și fără reorientarea soluțiilor spre viitor, părinții vor aduce grave prejudicii și carențe copilului. În definitiv totul depinde de cât de corect este îndeplinit rolul de mamă și de tată.