Cel mai important lucru pentru aprecierea sincerității sau a nesincerității suspectului sau inculpatului, precum și pentru selectarea unor procedee tactice de ascultare potrivite, este aprecierea cu privire la atitudinea psihică a suspectului sau inculpatului față de fapta comisă, precum și față de urmările acesteia.
O faptă penală poate fi comisă cu vinovăție sau fără vinovăție. Fapta penală comisă fără vinovăție (de exemplu, o faptă săvârșită de un minor cu vârsta sub 14 ani-prezumție absolută a lipsei de discernământului) nu atrage răspunderea penală. Fapta penală săvârșită cu vinovăție poate fi comisă cu intenție ( directă/indirectă), culpă (cu prevedere/fără prevedere), intenție depășită.
Să analizăm în continuare legătura dintre psihicul și comportamentului suspectului sau inculpatului în raport de forma de vinovăție cu care a săvârșit fapta penală.
Astfel, atunci când infracțiunea a fost săvârșită cu intenție, suspectul sau inculpatul se află în cele mai propice condiții de percepție, de memorare și de aceea declarațiile sale, care pot fi bogate și exacte, reprezintă surse de informații extrem de utile pentru organele judiciare.
Dar chiar și atunci când fapta a fost săvârșită cu intenție, siguranța amintirii faptelor comportă grade diferite, după cum fapta a fost săvârșită cu intenție spontană/repentină sau cu intenție premeditată.
Astfel, atunci când avem hotărârea de a săvârși fapta sub un impuls, porniri de moment, atunci când făptuitorul nu a premeditat asupra modului de săvârșire a infracțiunii aceasta se reflectă și în declarațiile suspectului sau inculpatului, care pot fi lacunare, inexacte în privința împrejurărilor care au precedat săvârșirii faptei și exacte, fidele în cazul acelor împrejurări legate nemijlocit de săvârșirea faptei.
Când poziția psihică a făptuitorului se caracterizează prin intenție premeditată, atenția acestuia este în mod sensibil egal distribuită asupra activității ce precedă momentului de început al executării și asupra activității de executare propriu-zisă.
Când hotărârea de a comite fapta a fost luată sub imperiul unei puternice tulburări sufletești provocată de atitudinea injustă a victimei, stare de provocare, ori când activitatea făptuitorului a fost o ripostă la un atac injust, anume legitima apărare sau depășirea stării de legitimă apărare ori a fost pricinuită de un sentiment de o deosebită intensitate, de exemplu patimă, pasiune, răzbunare, declarațiile suspectului sau inculpatului vor fi detaliate pentru momentul precedent executării, iar prin apropierea de momentul executării vor deveni tot mai lacunare.
În cazul infracțiunilor săvârșite din culpă ( în cele doua modalități, simplă și cu prevedere), de regulă făptuitorii dau declarații sincere cu privire la faptele săvârșite.
Explicația este simplă, o caracteristică psihologică a acestora este că deși recunosc faptele, nu se consideră vinovați de ele.
Declarațiile date cu bună-credință se deosebesc de cele date cu rea-credință din punctul de vedere al conținutului, iar organele judiciare sunt antrenate să le recunoască, experiența, calităție și cunoștintele pe care le au supunându-și cuvântul și în acest caz.
Este posibil ca o declarație să fie lacunară, lipsită de precizie, dar să nu fie dată cu rea-credință, ci organele judiciare trebuie să utilizeze acele procedee tactice menite a stimula reamintirea faptelor temporar uitate.
Cauzele uitării pot fi numeroase, spre exemplificare enumăr 2 cauze: trecerea timpului și șocul suferit.
Procedeele tactice folosite sunt diferite după cum organul judiciar consideră că suspectul sau inculpatul este de bună-credință sau de rea-credință.
Suspectul sau inculpatul de bună-credință poate avea uneori anumite dificultăți de a-și aminti detalii de loc, de timp, referindu-ne la o uitarea vremelnică, moment în care organele judiciare treuie să adopte acle metode tactice care să-l facă pe suspect sau inculpat să-și amintească cât mai exact cele întâmplate.
Este de observat că suspectul sau inculpatul de rea-credință nu întâmpină astfel de dificultăți. El este oricând pregătit să expună cu lux de amănunte versiunea furnizată de o anumită persoană. De aceea pentru demascarea suspectului sau inculpatului de rea-credință trebuie utilizte întrebări surprinzătoare, interogatoriul minuțios asupra împrejurărilor de detaliu.
Astfel enumăr urmatoarele procedee probatorii:
Primul procedeu probator, se referă la tactica ascultării repetate. Este utilizat frecvent în cazul declarațiilor incomplete, contradictorii sau mincinoase, în care întrebările de detaliu sunt foarte importante.
Acest procedeu presupune ca persoana ascultată să relateze faptele într-o altă succesiune față de modul în care au fost expuse cu ocazia primei audieri.
În mod normal, cu ocazia primei audieri, cel audiat expune faptele în ordinea lor cronologică succesivă.
Astfel organele judiciare pot cere ca persoanele audiate să înceapă relatarea din alt moment al desfășurării lor, altul decât cel de început.
Utilizarea acestui procedeu al ascultării repetate urmărește să înlăture riscul însușirii, anume învățării pe dinafară a unei depoziții și astfel să se pună în evidență neconcordanțele dintre depozițiile aceleiași persoane.
Al doilea procedeu probator se referă la tactica ascultării încrucișate. Această tactică este folosită atunci când suspectul sau inculpatul este o persoană mai dificilă.
Astfel interogatoriul este realizat, de regulă, de un singur organ judiciar. Există totuși posibilitatea în care concomitent sau succesiv este necesară prezența și a altor organe judiciare. Atunci când avem participarea concomitentă a organelor judiciare la întrebările formulate în serie de către cele 2 sau 3 persoane care participă la interogatoriu se referă la diverse aspecte ale infracțiunii, iar suspectul sau inculpatul trebuie să răspundă pe rând la întrebările adresate.
Eficența acestui procedeu are explicație de natură psihologică, astfel, atunci când interogatoriul se efectuează de un singur organ judiciar, are loc o familiarizare a suspectului sau a inculpatului și a organului judiciar care realizează ascultarea, din cauza contactului repetat dintre aceștia, cunoașterea reciprocă a modului de a se comporta, de a reacționa, inclusiv intuiția conduitei.
Previziunea modului de a se comporta și de a reacționa a organului judiciar, de către suspect sau inculpat îi conferă acestuia încredere în capacitatea de disimulare, în capacitatea de a opune rezistență manevrelor utilizate de organele judiciare, acesta manifestând până în acest moment o atitudine de încredere în capacitatea sa de rezistență, iar adresarea concomitentă de întrebări de către mai multe organe judiciare este de natură a anihila această rezistență, deoarece suspectul sau inculpatul este conștient că întrebările adresate de aceștia vor surprinde cea mai șubredă latură a apărărilor sale, că întrebările adresate în serie îl vor împresura, nu-i vor lasa răgazul să chibzuiască, iar în cele din urmă, copleșit de forța atacului, va fi silit să cedeze și să recunoască faptele.
Prezența simultană a 2 sau mai multor organe judiciare la audierea suspectului sau inculpatului conferă avantajul de a sesiza cu mai multă ușurință momentele de derută, de dezorientare ale suspectului sau inculpatului, în care se va interveni cu întrebări energice, surprinzătoare.
Utilizarea ascultării în mod succesiv a suspectului sau inculpatului de către 2 organe judiciare, este justificată numai în măsura în care cei care participă la ascultare adoptă față de suspect sau inculpat atitudini cu totul diferite. Astfel se recomandă ca unul dintre organele judiciare să adopte față de inculpat o atitudine tactică fermă, energică, să utilizeze mijloace drastice, ceea ce înseamnă că dacă o asemenea conduită nu constituie o trăsătură temperamentală a organului judiciar, acesta trebuie să fie înzestrat cu o anumită capacitate de disimulare de natură a atribui expresiei feței, înfățișării, tonului vocii un aer cât mai sever, să știe să mimeze furia, nerăbdarea, nemulțumirea etc.
Atitudinea adoptată de către cel de-al doilea organ judiciar care participă la ascultarea aceluiași învinuit trebuie să fie opusul conduitei de mai sus. Așadar, acesta trebuie să adopte o atitudine plină de înțelegere, conciliantă, un ton calm, atitudine sesizabilă atât în tonul discuției, cât și în înfățișare.
Al treilea procedeu tactic de ascultare este tactica ascultării progresive. În cadrul acestui procedeu, probele sunt prezentate suspectului sau inculpatului gradat, începând cu cea care are cea mai mică importanță, până la cea cu cea mai semnificativă valoare.
Procedeul tactic al prezentării tuturor probelor ce atestă învinuirea se va adopta atunci când datorită numărului probelor, dar mai ales al caracterului lor demascator au rezultatul ce constă în efectul psihologic produs asupra suspectului sau inculpatului, anume inutilitatea atitudinii de tăgadă, de contestare a vinovăției, determinată de evidența faptelor.
Alegerea momentului în care urmează a fi prezentate probele este dictat de asemenea de considerente de ordin tactic. Așadar, atitudinea adoptată de suspect sau inculpat, explicațiile furnizate de acesta cu privire la anumite împrejurări pot indica momentul cel mai potrivit pentru efectuarea acestei activități.
Al patrulea procedeu probator este tactica ascultării frontale. Suspectului sau inculpatului i se adresează întrebări nemijlocit legate de săvârșirea faptei, după care, fară alte chestiuni prealabile/preparative, i se înfățișsează, pe neașteptate, cele mai convingătoare probe care dovedesc săvârșirea infracțiunii și vinovăția făptutorului, precum și pe cele care infirmă apărările făcute de acesta.
Utilizarea acestei metode presupune urmărirea acelui moment în care suspectul sau inculpatul șocat de probele evidente dețiunte de organele judiciare, să realizeze că nu mai are cale de scăpare și să recunoască faptele săvârșite, nemaifiind capabil să opună rezistență.
Un al cincilea procedeu tactic al ascultării presupune ca atunci când organul judiciar se află în posesia unr probe temeinice cu privire la modul de săvârșire a faptei, să evoce cronologic principalele episoade sau momente ale activității infracționale, a drumului parcurs de făptuitor din primul și până în ultimul moment al săvârșirii faptei.
Eficiența unei astfel de tactici este legată de faptul ca organul judiciar trebuie să aibă acoperire în probe în ceea ce spune și să prezinte cât mai multe dovezi, informații a căror exactitate merge până la detaliu.
Un al șaselea procedeu probatoriu este tactica întâlnirilor surpriză, astfel suspectului sau inculpatului i se oferă posibilitatea ca ,,pe neașteptate,, să se întâlnească cu alte persoane presupuse a fi complici sau coautori la infracțiunea săvârșită. Se introduc aceste persoane în încăperi diferite și se intră ,, din greșeală,, cu suspectul sau inculpatul în acele încăperi. Se consideră că astfel suspectul sau inculpatul va fi determinat să spună adevărul, simțindu-se vulnerabil și expus prin mărturiile celorlalți.
În apărarea sa, inculpatul va discuta cu avocatul despre strategie adoptată la fiecare audiere, înainte sau în cursul audierii. Chiar dacă vor fi elemente surpriză în cursul unei audiere, suspectul sau inculpatul are dreptul de a consulta cu avocatul pentru a regândi sau reconfigura strategia de apărare.
