Tranzacția judiciară și extrajudiciară – noțiune, obiect, avantaje și consfințire

Tranzacția judiciară și extrajudiciară – noțiune, obiect, avantaje și consfințire

Mai jos veți găsi câteva considerați privind noțiunea de tranzacție, categorii de tranzacții, situații/litigii în care se poate tranzacționa, procedura de consfințire a tranzacției, tranzacția online și avantajele tranzacției.

Tranzacția ca act juridic este un contract încheiat de părți pentru a preveni un litigiu neînceput ori pentru a finaliza un litigiu deja început. Aceasta este definiția dată de Codul Civil în articolul 2267. Din definiție reies două categorii de tranzacții: tranzacțiile extrajudiciare și tranzacțiile judiciare.

Tranzacția extrajudiciară (după unii autori prejudiciară) este contractul prin care părțile previn un litigiu, previn un proces, previn o situație conflictuală. Aceste contracte sunt discutate și negociate înaintea oricărei proceduri judiciare și au ca scop înțelegerea amiabilă (buna învoială) și ca efect evitarea unui proces.
Tranzacția judiciară este contractul prin care părțile care au un proces pe rol (fie în faza de fond, fie în fază de apel,  fie în faza executării silite) îl finalizează printr-o înțelegere amiabilă. Practic, deși o parte dintr-un conflict existent a inițiat un proces, pe parcursul procesului, împreună cu partea sau părțile din conflict, din inițiativa oricărei părți, are loc o negociere unde se discută o soluție amiabilă. Soluția amiabilă din tranzacția scrisă va fi cuprinsă în corpul hotărârii de consfințire (denumită și hotărâre de expedient). Judecătorul nu va mai tranșa disputa, nu va mai delibera cu privire la soluția juridică, ci va lua act de opțiunea/soluția părților.

Tranzacția, ca instituție juridică, este o negociere a drepturilor și intereselor dintr-un conflict. Dacă există un proces pe rol, tranzacția reprezintă și o finalizare a procedurii judiciare pe cale amiabilă. Tranzacția, ca procedeu, este o modalitate prin care părțile negociază, singure sau asistate de avocați, drepturile și interesele lor, iar prin concesii reciproce ajung la un acord reciproc acceptat.

Tranzacția are două forme: tranzacția – procedură și tranzacția – contract.
Ca procedura tranzacția trebuie înțeleasă ca un proces de negociere între părțile dintr-o anumită situație sau dintr-un anume litigiu.
Ca și contract, tranzacția reprezintă convenția dintre părți privitoare la soluția aleasă de părți. In concreto în tranzacția scrisă trebuie stipulate cât mai clar drepturile și obligațiile părților raportat la obiectul negocierii: ce/cine dă, ce/cine primește, ce/cine trebuie să facă, ce/cine a făcut.

În ce conflicte, în ce litigii și cu privire la ce drepturi se poate tranzacționa/negocia? Legea interzice tranzacția doar cu privire la drepturile ce țin de statutul persoanei și cu privire la drepturile civile ce nu se pot negocia. Astfel că există o plajă largă de situații unde se poate tranzacționa. În majoritatea litigiilor se poate negocia o soluție amiabilă. Am putea spune că unde-i lege, e tocmeală. Astfel se poate tranzacționa în litigiile privind pretenții delictuale (inclusiv malpraxis) sau contractuale, în litigii privind raporturile de vecinătate, în litigiile cu asociațiile de proprietari, în litigiile privind protecția consumatorului, în litigiile de muncă (cu anumite limitări unde angajatul nu poate renunța la anumite drepturi), în litigiile comerciale, în litigiile de familie (se poate negocia cuantumul pensiei de întreținere ce se va plăti copilului dar nu sub limitele legale, se poate tranzacționa asupra unui plan parental, se pot stabili drepturi și obligații părintești prin tranzacție), se pot tranzacționa diverse partaje în urma divorțului ori ca urmare a succesiunii, se poate tranzacționa în executarea silită, etc. Există o multitudine de situații în care părțile pot tranzacționa, negocia, pentru a preveni un proces, dar și pentru a stinge deja un proces început.

Dacă una din părți are obligații complexe ori care se execută pe o durată mai lungă de timp și dacă există riscul ori suspiciunea că una din părți nu va executa benevol tranzacția, atunci este nevoie de o tranzacție executorie. O tranzacție executorie nu este necesară dacă obligațiile reciproce au fost deja executate ori dacă există un grad mare de încredere între părți.

Tranzacția dobândește caracter executoriu în mai multe moduri.

Tranzacția semnată de părți este un contract sub semnătura privată și, de regulă, nu reprezintă un titlu executoriu. Dacă are dată certă dată de o autoritate a statului ori de un avocat, tranzacția poate fi în anumite cazuri titlu executoriu (de exemplu în cazul împrumutului sau comodatului atestat de un avocat). Caracterul de titlu executoriu este necesar dacă părțile își asumă obligații complexe ce necesită un oarecare timp de executare și există riscul ca o parte din tranzacție să nu respecte benevol înțelegerea, astfel cum am menționat și mai sus.

Caracterul de titlu executoriu i se atribuie tranzacției și prin autentificare notarială sau consfințire judiciară. Consfințirea ori autentificarea tranzacției extrajudiciare este o condiție de validitate și este obligatorie dacă privește transferul dreptului de proprietate privind bunurile imobile, precum și dacă vizează drepturi reale imobiliare.

Tranzacțiile extrajudiciare pot fi consfințite după ce au fost încheiate dar înainte de a se iniția un litigiu. Codul civil a reglementat expres doar consfințirea tranzacției judiciare, omițând să reglementeze direct o modalitate de consfințire a tranzacției extrajudiciare.  Totuși, în lipsa unei reglementări în Codul Civil sau de Procedură Civilă a procedurii de consfințire a unei tranzacții extrajudiciare, avem o normă specială indirectă.  Astfel, OUG 80/2013, actul normativ care privește taxele de timbru, stipulează în art. 11 că cererile prin care părţile solicită instanţei pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească înţelegerea lor se taxează cu 20 de lei; în cazurile în care înţelegerea sau acordul de mediere priveşte transferul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra unuia ori mai multor bunuri imobile, la această sumă se adaugă 50% din valoarea taxei care s-ar datora pentru acţiunea în revendicare a bunului cu valoarea cea mai mare dintre bunurile care fac obiectul dreptului real transferat. În cazul în care înţelegerea sau acordul de mediere are ca obiect partajul, la taxa fixă se adaugă 50% din valoarea taxei calculate potrivit art. 5. Astfel OUG 80/2013 face deosebire între cerere de consfințire a tranzacției sau a acordului de mediere (proceduri extrajudiciare – când părțile nu au un litigiu pe rol), și cazul când părțile introduc o acțiune privind litigiul respectiv iar ulterior solicită instanței să ia act de învoiala lor. Astfel în 80/2013 se face deosebire între cerere și acțiune, între cererea de consfințire și acțiunea ce pornește un litigiu (litigiu în care ulterior se poate depune o tranzacție sau un acord de mediere), taxabile diferit.

Este deci posibilă consfințirea tranzacției fără a exista un proces pe rol, printr-o cerere necontencioasă de consfințire tranzacție. Considerăm că ar fi totuși oportună reglementarea directă și expresă a procedurii de consfințire a tranzacției extrajudiciare în Codul de Procedură Civilă. Avocații ar fi incurajați și stimulați să apeleze la proceduri/soluții amiabile, acolo unde le consideră oportune pentru clienții lor.

Consfințirea tranzacției judiciare poate avea loc oricând pe parcursul procesului, după ce instanța s-a declarat competentă să judece procesul, în temeiul art 438 Cod Procedură Civilă. Astfel că părțile care au un litigiu, deci au un proces pe rolul unei instanțe competente, au investit valabil instanța de judecată cu judecarea litigiului, au plătit taxa de timbru pentru fondul procesului, pot oricând depune o tranzacție prin care să-și stingă pretențiile reciproce. Instanța poate lua act de o astfel de tranzacție doar după ce a fost legal investită. Instanța verifică condițiile de fond și de formă ce trebuie respectate pentru tranzacție, și, dacă aceste condiții au fost respectate, va lua act de învoiala părților printr-o hotărâre de expedient. Hotărârea judecătorească va cuprinde integral textul tranzacției.

Totuși, în cadrul unui proces în curs, medierea este o procedură mai avantajoasă. În aceste situații un acord de mediere depus la dosar îndreptățește părțile la restituirea taxei de timbru în proporție de 100% sau 50%, beneficiu pe care părțile nu îl au în cazul tranzacției judiciare. 

Evident beneficiile consfințirii tranzacției la instanță sunt raportate la costurile autentificării notariale. Pe lângă taxele notariale mari, procedura consfințirii la instanță este mult mai avantajoasă având costuri cu mult mai mici. Procedura de consfințire este nelitigioasă, necontencioasă, instanța verifică doar condițiile de fond și de formă, deci de validitate privind tranzacția (părți, capacitate, calitate, consimțământ, cauză, obiect). Dacă părțile îndeplineau toate condițiile pentru a tranzacționa și pentru a încheia tranzacția, instanța ia act de aceasta și o transpune în hotărârea de expedient.

Odată ce o tranzacție a dobândit caracter executoriu prin data certă, prin autentificarea notarială ori prin consfințirea judiciară, creditorul obligației se bucură de o mai mare garanție a executării benevole. Totodată, el are garanția că, în cazul în care convenția nu se execută benevol, poate merge cu tranzacția la un executor judecătoresc și poate iniția executarea silită.

Desigur, executarea silită trebuie să fie ultimul pas și ultimul mod de executare a tranzacției. Dar dacă un debitor este de negăsit, ori de rea-credință, ori nu execută și nu dorește să execute sub nici un fel obligațiile asumate, executarea silită rămâne ultima variantă de lucru.

Online-ul este mare avantaj în cazul tranzacției, mai ales acolo unde părțile sunt ajutate de avocați. Discuțiile pe e-mail, prin mesaje pe telefon, prin video conferințe, trimiterea reciprocă de clauze, de tranzacții în ciornă unde fiecare parte poate modifica, adăuga propriile pretenții, sunt modalități în care partea poate beneficia la finalul procedurii de tranzacție(negociere) de un contract/o tranzacție care să corespundă deplin intereselor sale raportate la acel litigiu/la acea situație. Prin tranzacția online litigiul poate fi soluționat fără a fi nevoie de deplasare. Uneori, depinzând și de obiectul litigiului și de avocatul negociator, partea poate câștiga chiar mai mult prin tranzacție decât prin hotărârea judecătorului.

Exemple de tranzacții consfințite de judecătorii.

În considerarea blocajului actual și din viitorul imediat al instanțelor, părțile ar trebui să regândească optica și să cântărească beneficiile unei înțelegeri amiabile. Fie că vor negocia direct ori cu ajutorul avocaților, fie că vor supune conflictul facilitării unui mediator, considerăm că, în perioada următoare cu precădere, este oportună soluționarea amiabilă a litigiilor.

Print Friendly, PDF & Email
nv-author-image

Ilie Dorin: avocat și mediator cu o vastă experiență în managementul litigiilor din diverse domenii de drept. Autor a numeroase articole juridice de specialitate publicate în reviste interne și internaționale. Co-autor al cărții Procesul de Mediere, Conflict-Comunicare-Acord, publicată în 2018 la Editura Universitară. Avocat cu precădere în cauze de la instanțele de pe raza Curților de Apel din București, Ploiești și Constanța.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *