Argumentele și temeiurile prin care ICCJ a decis că sunt posibile orice probe noi în apel

În M. Of. nr 548 din 25.06.2020 a fost publicată Decizia 9/2020 a ICCJ prin care s-a decis că pot fi propuse, încuviințate și administrate orice fel de probe noi în faza de apel, indiferent dacă au fost sau nu amintite în primă instanță.

Soluționarea problemei de drept a presupus analiza efectelor decăderii din dreptul de a mai solicita/administra probe în primă instanță prin raportare la faza de apel, fază integral devolutivă ce provoacă o nouă judecată a fondului. Întrebarea esențială a fost dacă efectele decăderii din prima instanță se răsfrâng și asupra fazei de apel. Se întind aceste efecte și în faza de apel sau sunt limitate strict la faza primei instanțe?

Argumentația ICCJ pleacă de la prevederile alin. 4 al art . 470 referitor la cererea de apel. Acest alineat stipulează că apelantul poate folosi, poate solicita încuviințarea și administrarea de ”probe nearătate” în fața primei instanțe. Aceste probe noi – neindicate/nearătate în față primei instanțe- sunt deci posibile în baza acestui temei indicat mai sus, iar apelantul trebuie să respecte cerințele privind exemplarele ce trebuie comunicate, arătarea numelui martorilor, indicarea obiectivelor expertizei, etc.

Mai departe, ICCJ reține că însuși instanța de apel poate invoca din oficiu necesitatea unor probe noi pe care le poate administra dacă necesitatea lor rezultă din dezbateri, conform tezei finale a art 478 alin. 2 Cod Procedură Civilă. Așadar, instanța de apel, în baza rolului său activ și în baza principiului aflării adevărului, având în vedere faptul că în apel se desfășoară o nouă judecată ce privește întreg fondul apelat (întreaga situație de fapt și de drept apelată), este abilitată de legiuitor cu posibilitatea de a administra orice probe noi pe care le consideră necesare soluționării apelului. Instanța de apel poate din oficiu să refacă sau să completeze probatoriul din apel.

În contextul celor de mai sus, se face mențiunea că există o distincție între probele invocate și probele încuviințate. Instanța de apel poate administra probele invocate în fața primei instanțe, admise sau respinse din diverse motive, dar la fel de bine poate administra și probele neinvocate/neamintite în nici un fel în primă instanță, fără vreo limitare. Dacă s-ar admite contrariul, ar însemna ca art 478 alin. 2 și 470 alin. 4 Cod Procedură Civilă să fie lipsite de eficacitate, chestiune ce ar anula caracterul devolutiv al apelului, ceea ce este inacceptabil.

ICCJ menționează că art 478 alin. 2 și 470 alin. 4 Cod Procedură Civilă sunt norme de strictă interpretare și aplicare, norme speciale ce aduc o derogare de la regula generală stipulată la 254 Cod Procedură Civilă (articol ce menționează interdicțiile/decăderile din probe).

În Decizie se face și distincția dintre apelul motivat și apelul nemotivat. Astfel, un apel nemotivat și o întâmpinare la apel ce nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, este de la sine înțeles că se va judeca pe baza probelor și dovezilor (actelor) existente la dosarul primei instanțe, în temeiul art 476 Cod Procedură Civilă. Per a contrario, dacă apelul sau întâmpinarea la apel conțin propuneri de probe noi, ele se pot administra.

Propunerea de dovezi noi în apel este un drept procesual ce aparține tuturor celor implicați în această fază procesuală. Fiecare parte va putea solicita încuviințarea și administrarea de probe noi prin care să își susțină apelul, fie că e apel principal, fie că e apel incident, fie că e apel provocat.

Probele noi cerute în fața instanței de apel sunt în fapt probele necesare analizării motivelor de apel și a apărărilor formulate în legătură cu acestea, motive și apărări pe care părțile, în mod evident, nu le puteau anticipa la momentul formulării cererii de chemare în judecată ori a întâmpinării de la prima instanță.

ICCJ mai reține că legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte nu în sensul în care nu ar produce efecte; în sensul aplicării ei, nu în sensul neaplicării.

ICCJ mai amintește de Hotărârea CEDO din 28 iunie 2005, cauza Virgil Ionescu împotriva României, în care se menționează că dreptul la un proces echitabil presupune analiza cererilor/observațiilor părților printr-o examinare efectivă a argumentelor, motivelor și cererilor de probatoriu, pentru a statua asupra lor.

Probele noi din apel trebuie indicate prin cererea de apel sau prin întâmpinarea la apel, iar instanța trebuie să constate, la momentul încuviințării lor, că ele sunt necesare soluționării cauzei. În caz contrar, dacă nu au fost solicitate prin cererea de apel sau prin întâmpinarea la apel, partea nu mai poate cere administrarea respectivei probe decât în anumite condiții menționate la art 254 Cod Procedură Civilă.

Temeiurile de drept în baza cărora s-a dat Decizia ICCJ 9/2020:
– art 470 alin 4 Cod Procedură Civilă: ”când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate în primă instanță, se vor aplica dispozițiile art 194 lit e”.
– art. 478 alin 2 teza finală: ”Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”
– art 476 alin. 2: ”în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.